Psiholog Iasi, Tipuri de depresie

S-au încercat trei mari căi de clasificare bazate pe: etiologie, simptome şi evoluţie. În final s-a sugerat că, pentru scopuri clinice, a clasifica tulburările depresive este de mai puţin folos decât a le descrie sistematic şi a se propune o schemă descriptivă.

Clasificări bazate pe etiologie

Conform acestei scheme, tulburările depresive pot fi clasificate în doua grupe: endogene şi reactive, acestea din urmă denumite şi exogene.

În tulburările endogene, simptomele sunt cauzate de factori din interiorul individului şi sunt independente de factorii exteriori. În tulburările reactive simptomele constituie răspunsuri la factori stresori externi. Distincţia între cauzele endogene şi exogene este nesatisfăcătoare, deoarece stabileşte categorii care nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Din acest motiv, distincţia între endogen şi exogen s-a considerat a fi putin folositoare în clasificare de către mulţi clinicieni de renume. Astăzi majoritatea clinicienilor sunt de acord că este fără sens să se încerce împărţirea sindroamelor depresive exclusiv în cele două categorii. În căutarea înţelegerii etiologiei cazurilor individuale, trebuie cântărite cu grijă contribuţiile relative atât ale factorilor endogeni cât şi ale celor exogeni.

Distincţia depresie primară şi secundară, care se bazează de asemenea pe etiologie, a fost introdusă în principal pentru scopuri de cercetare. Intenţia a fost aceea de a exclude acele cazuri de depresie care ar fi putut fi cauzate de o altă boală. S-a încercat ca această excludere să se facă prin aplicarea termenului de secundar tuturor cazurilor cu un istoric de boli psihiatrice non afective anterioare ca schizofrenia, alcoolismul, sau anumite boli somatice. La început, s-a sugerat că tulburările depresive primare şi secundare ar putea diferi ca prognostic şi răspuns la tratament. Practica nu a evidenţiat o astfel de diferenţă, la fel cum nu există nici o dovadă convingătoare în favoarea unei deosebiri între cele două tipuri în privinţa pattern-urilor simptomatice.

Clasificări bazate pe simptome şi intensitate

Tulburarea depresivă a personalităţii

Această tulburare îşi află sorgintea la începutul secolului nostru, în studiile lui Kraepelin (1921). La rândul său, Kretschmer (1924), descrie temperamentul depresiv ca formă atenuată a depresiei. Dacă Kraepelin şi Kretschmer apropie depresia de fundal de bolile dispoziţiei, Schneider (1950) vede în această depresie constantă, subclinică, o tulburare de personalitate. În plus, el consideră că tulburarea depresivă a personalităţii are mai puternice corelaţii cu alte tulburări de personalitate sau cu personalitatea normală decât cu bolile dispoziţiei (în G.Ionescu, 1997).În mod discursiv, această tulburare este definită "printr-un pattern pervaziv de tristeţe şi pesimism, de autocriticism, autostimă redusă, pasivitate şi expresie inhibată de agresivităţi" (A.Gunderson, C.Phillip, apud Perciun[75], 2001, pag.33).

Depresiile nevrotice

Anumite simptome sunt adesea mult mai intense în tulburările depresive uşoare decât în cele severe, de aici şi concluzia că există două forme distincte de tulburare depresivă, nevrotică şi psihotică. În tulburarea depresivă uşoară apar uneori simptome mai rar întâlnite în tulburările severe, simptome pot fi în mare caracterizate ca nevrotice şi ele incluzând anxietatea, fobii, simptome obsesive şi, uneori, simptome isterice. Prin natura simptomelor adăugate, acest sindrom a fost denumit depresie nevrotică. Deşi uşoare sau de scurtă durată, aceste simptome pot trena uneori luni sau ani, provocând suferinţă.

Depresiile psihotice

Pe lângă caracteristicile generale ale tulburării depresive, în depresia psihotică apar anumite trăsături distinctive sub forma ideilor delirante şi a halucinaţiilor. Ideile delirante ale tulburării depresive severe conţin aceleaşi teme ca şi gândirea nedelirantă din tulburările depresive moderate. Aceste teme sunt: inutilitatea, vinovăţia, sănătatea proastă şi, mai rar, sărăcia. Astfel un subiect cu idee delirantă de vinovăţie poate crede că o faptă incorectă oarecare, cum ar evitarea plăţii unei taxe, va fi descoperită, iar el va fi pedepsit sever şi umilit. Este foarte probabil ca el să creadă că o astfel de pedeapsă este binemeritată. Un subiect cu o idee delirantă de sărăcire poate crede în mod greşit că şi-a pierdut toată averea într-o afacere. Pot de asemenea să apară idei delirante de persecuţie. Subiectul poate crede că alţi oameni discută despre el în mod nefavorabil sau că vor să se răzbune pe el. Când ideile delirante de persecuţie fac parte dintr-un sindrom depresiv, în mod tipic subiectul acceptă presupusa persecuţie ca pe ceva îndreptat de el însuşi asupra sa, în viziunea sa el este cel care, în ultima instanţă, trebuie până la urmă învinuit şi acuzat. Tulburările de percepţie pot fi, de asemenea, întâlnite în tulburările depresive severe. Uneori, acestea nu corespund halucinaţiilor "adevărate", ci sunt pseudo-halucinaţii. Într-un mic număr de cazuri, apar halucinaţii bine definite; ele sunt de obicei auditive şi iau forma vocilor ce adresează cuvinte şi fraze repetate subiectului. Vocile par să confirme ideile sale de lipsă de valoare sau fac comentarii batjocoritoare ori îl grăbesc să-şi ia viaţa. Puţini subiecţi pot avea halucinaţii vizuale, uneori sub forma unor scene de moarte şi distrugere.

Clasificări după evoluţie şi vârstă

Tulburările unipolare şi bipolare

Kraepelin s-a orientat după evoluţia bolii atunci când a pus laolaltă mania şi depresia ca o unică entitate. El a constatat ca evoluţia era în mod esenţial aceeaşi, fie că tulburarea era maniacală, fie că era depresivă, aşa că le-a comprimat într-o singură categorie nosografică, psihoza maniaco-depresivă. Acest punct de vedere a fost larg acceptat până în 1962, când Leonhard şi colab.[67] au sugerat o împărţire în trei puncte : subiecţii care au avut numai tulburare depresivă (depresia unipolară), cei care au avut numai manie (mania unipolară) şi cei care au avut atât tulburare depresivă cât şi manie (bipolari). Astăzi, practica uzuală este de a nu folosi termenul de manie unipolară, ci de a le include în grupul bipolar, pe temeiul că aproape toţi subiecţii care au avut manie vor prezenta până la urmă şi o tulburare depresivă. În sprijinul distincţiei tulburării unipolare şi bipolare, Leonhard a descris diferenţele de ereditate şi personalitate între cele două grupe. Oricum, este general acceptat că cele două grupe nu diferă nici în privinţa simptomelor, când este vorba de depresie, nici a responsivităţii la tratament.

Tulburări afective sezoniere

Unii pacienţi dezvoltă în mod repetat o tulburare depresivă în aceeaşi perioadă a anului. În unele cazuri această regularitate concordă cu suprasolicitarea într-o anumită perioadă a anului, fie în activitatea profesională, fie în alte domenii ale vieţii sale. Tulburările afective sunt caracterizate în principal de perioada în care apar şi de faptul că unele simptome devin mai frecvente decât în alte tulburări afective.

Depresia de involuţie

În trecut, tulburările depresive cu debut la vârsta mijlocie erau considerate un grup separat, caracterizat prin agitaţie şi simptome hipocondriace. S-a sugerat că ele ar putea avea o etiologie distinctă, cum ar fi involuţia glandelor sexuale, sau un anumit tip de legătură cu schizofrenia. Astfel, printre rudele subiecţilor cu aşa numita depresie de involuţie, frecvenţa tulburărilor afective este crescută, dar nu există un exces al tulburărilor de involuţie, tulburările cu debut timpuriu fiind la fel de frecvente în mod similar, rata schizofreniei la rude nu este crescută.

Depresia senilă

Tot în trecut, subiecţii în vârstă erau de asemenea priviţi ca un grup separat. Totuşi nu există dovezi că o clasificare după vârsta debutului ar fi de folos în clinica sau în cercetare.

Sunteti in cautarea unui psiholog din Iasi? Apelati la un psiholog bun din Iasi!

Daca sunteti in cautarea unui psiholog din Iasi, Cabinetul de Psihologie si Psihoterapie Simona Curelaru va sta la dispozitie pentru a va ajuta in rezolvarea problemelor dumneavoastra.