Psiholog Iasi, Rolul unui psiholog bun in depasirea depresiei

Chiar dacă numeroase cercetări  s-au focalizat pe studiul depresiei ca boală metabolică ce trebuie tratată exclusiv sau predominant chimioterapic, importanţa factorilor psihologici, atât în etiologia cât şi în terapia depresiei, rezidă în constanţa cu care ei sunt implicaţi în procesul patologic.

Arieti şi Bemporad (1979) consideră că ambii factori sunt importanţi: factorul principal capătă un plus de valoare prin posibilitatea de a sugera modul în care putem creşte rezistenţa psihică a persoanei la traume şi stres, dar reacţia patologică nu s-ar fi produs dacă pacientul psihiatric n-ar fi fost pregătit pentru ea.

Chiar în cazul în care evenimentul declanşator pare să fie de o mare importanţă, acest eveniment n-ar fi putut deveni factor declanşator dacă n-ar fi avut un înţeles special pentru subiect şi în consecinţă putere patogenică.

Astfel, mediul şi pacientul contribuie împreună la transformarea evenimentului într-o cauză, mediul oferind posibilitatea producerii evenimentului, pacientul atribuind în mod conştient sau inconştient un înţeles special evenimentului, funcţie de experienţa sa de viaţă şi de structura personalităţii sale.

Aşadar, o "concepţie despre lume" preexistentă pregăteşte terenul depresiei (Arieti). Această concepţie, care are în general o funcţie integrativă în viaţa individului, fiind folosită ca o armă de apărare, acum îl determină pe acesta să trăiască un sentiment de pierdere totală sau parţială, de neajutorare, lipsa de speranţă, depresie.

Pe când depresia rămâne în general un fenomen subiectiv şi conştient, substratul cognitiv poate rămâne parţial sau total necunoscut.

În terminologia teoriei generale a sistemelor, psihicul este un sistem deschis, supus continuu influenţelor factorilor externi. Structurile psihopatologice sunt de asemenea sisteme deschise, supunându-se, ca orice sistem deschis "principiului echifinalităţii".

Starea finală nu este unilateral determinată de starea iniţială.

Fiecare etapă a vieţii este sub influenţa etapelor anterioare, dar nu într-un mod rigid. Intervin şi alţi factori. Experienţele trăite participă la producerea depresiei, doar când împreună cu alţi factori, ele facilitează formarea unei concepţii despre lume şi viaţă (Weltanschung) care va determina pattern-uri de viaţă nefavorabile.

Este necesară o abordare cognitivă dinamică şi longitudinală a depresiei (Arieti şi Bemporad, 1979).

Abordarea cognitivă subliniază faptul, nu foarte des recunoscut în psihologie şi medicină, că la nivel uman majoritatea emoţiilor implică existenţa unui substrat cognitiv. Dezvoltarea neocortexului şi consecutiv a funcţiilor cognitive a permis lărgirea vieţii noastre afective.

Emoţiile elementare ca tensiunea, frica, furia – puţin conectate cu procesele cognitive – s-au transformat în emoţii complexe (anxietate, tristeţe, depresie, ură etc.) prin intervenţia complicatelor mecanisme cognitive.

Este important de subliniat cât de vastă este activitatea cognitivă care pregăteşte terenul pentru sentimentul tristeţii. Pentru a înţelege, spre exemplu, semnificaţia pe care o are moartea unei persoane dragi nouă şi absenţa ei, sau pentru a realiza ce înseamnă o umilinţă sau o eroare fundamentală produsă în viaţa noastră, evaluăm mii de fapte cu toate consecinţele lor, milioane de idei şi nenumărate sentimente. În primul rând miliarde de neuroni efectuează o muncă cognitivă în neocortex şi apoi tristeţea este resimţită ca un rezultat al acestei activităţi. Funcţionarea concertată a neuronilor corticali este transformată într-o emoţie, o trăire lăuntrică.

Aici ne reţine atenţia un fenomen ce pare de domeniul miracolului: într-un interval de timp de ordinul fracţiunilor de secundă activitatea a nenumăraţi neuroni se transformă într-o trăire emoţională.

O activitate cognitivă este necesară pentru a trăi sentimentul normal de tristeţe, după cum se poate afirma că, o modificare a activităţii cognitive poate suprima tristeţea.

Întâi apare o conştientizare a evenimentului declanşator (moartea fulgerătoare a unei persoane dragi, insuccesul la un examen, despărţirea de persoana iubită, diagnosticarea unei boli incurabile, pierderea neprevăzută a unei poziţii sociale importante, suportarea unei nedreptăţi sau constatarea inadecvării unei opţiuni, etc.) şi a consecinţelor sale, apoi o stare de tristeţe, şi, în final, un travaliu reparator.

După o evaluare aproape instantanee a consecinţelor evenimentului nefericit apare o frânare a activităţii şi gândirii. Favorizând lentoarea proceselor mentale, tristeţea face astfel posibilă o reorganizare a gândurilor, şi, eventual, un comportament cu orientare diferită. Se pare că lentoarea produsă de tristeţe are un scop. În tristeţe procesul reparator ia mult timp, dar nu trecerea timpului este cea care vindecă, ci revizuirea ideilor, revizuire care, de cele mai multe ori, cere un interval considerabil de timp.

Autoevaluarea prilejuită de tristeţe cuprinde un travaliu dureros de trecere în revistă a celor mai mărunte elemente ca şi a propriei vieţi în ansamblu. Nu poate fi vorba de a ascunde ceva sub o poleială înşelătoare, căci superficialitatea nu este compatibilă cu doliul. Rezultatul acestei "plonjări în adâncimile interioare" este cel al unei "reveniri ca persoană complet adaptată, îmbogăţită şi revitalizată “(Szalita, 1974).

Din această perspectivă apare evident faptul că tristeţea are un scop şi putem înţelege de ce evoluţia a păstrat tristeţea ca pe o componentă esenţială în patrimoniul afectiv uman (Arieti). Deşi în unele situaţii individuale tristeţea poate duce la depresie şi suicid, totuşi în ansamblul speciei umane, ea este valoroasă pentru supravieţuire.

În unele cazuri, care aparţin atât domeniului psihologiei cât şi al medicinei, starea de tristeţe nu se risipeşte, ci se transformă într-un sentiment de nefericire şi mai intens, numit depresie. Uneori aceasta înlătură toate celelalte sentimente, cu excepţia celui de culpabilitate şi acela autodepreciativ, care o însoţesc adesea. Orice gând este negativ şi accentuează deprimarea. Apoi gândirea devine mai lentă, probabil ca o tentativă de a reduce suferinţa pe care o provoacă. Uneori, ca în depresia reactivă, gândurile dureroase rămân conştiente, alteori gândurile sau ansamblul de gânduri depresogene devin inconştiente sau cufundate în starea de deprimare. Drept consecinţă, pacientul nu mai poate spune de ce este deprimat, substratul cognitiv fiind reprimat, la nivel conştient rămânând numai sentimentul dureros.

Susţinătorii abordării psihodinamice a depresiei, printre care se numără Meyer, Arieti, Bemporad, afirmă că numai nerăbdarea în investigarea atentă împiedică de cele mai multe ori observarea factorului precipitant, şi, astfel, se vorbeşte numai de constituţia ereditară.

În schimb se pot observa la aceşti subiecţi pattern-uri de viaţă rigide şi statice, ce împiedică abordarea unor direcţii alternative şi orice proces reparator, pattern-uri susţinute de componente cognitive, ale căror potenţial depresogen a fost păstrat inconştient.

Sistemul cognitiv inconştient este o structură formată din aspiraţii, temeri şi speranţe globale referitoare la sine şi ceilalţi, structură care ghidează comportamentul individual, dar de care persoana nu este conştientă. Aceste sisteme de convingeri sunt considerate a fi pe un plan diferit de conştiinţă faţă de distorsiunile superficiale datorate pesimismului şi materializate în triada cognitivă Beck (constând în aprecieri negative la adresa sa, a celorlalţi şi a viitorului), apărută ca o consecinţă a instalării episodului depresiv.

Aceste sisteme cognitive mai profunde sunt cauza trăirii manifeste a deprimării şi nu sunt aşa uşor descifrabile la un nivel de deplină conştiinţă.

Pentru descoperirea lor este necesară studierea desfăşurării în timp, longitudinală deci, a psihodinamicii persoanei, aceasta neînsemnând însă doar o înşiruire de evenimente ce acoperă timpul dintre naştere şi momentul actual, ci o desfăşurare de forţe psihologice care rezultă din interrelaţia între structura psihică a persoanei şi mediul în care aceasta se formează.

De regulă familiile în care se dezvoltă viitorii depresivi sunt alcătuite dintr-un cuplu de părinţi care oferă o imagine de coeziune şi stabilitate. Familia are în aparenţă o bază stabilă şi se supune convenţiilor şi imperativelor sociale, deşi, într-un anumit număr de cazuri, ea aparţine unui grup social periferic, această marginalizare socială datorându-se unor cauze de ordin etic, religios etc.

Viitorul subiect depresiv vine pe lume, de obicei, într-o familie care îl doreşte şi acceptă responsabilitatea grijii faţă de el.

Cuvântul "dorit" are un înţeles special în acest context : mama este posesoarea unui înalt simţ al datoriei materne şi-i acordă toată îngrijirea posibilă. Această dispoziţie a mamei este acceptată de către copil care, la rândul său, este înclinat să accepte tot ceea ce i se oferă, adică încă de timpuriu copilul devine receptiv la dăruirea şi influenţa părinţilor.

Această receptivitate faţă de ceilalţi şi înclinaţia de a introiecta favorurile celorlalţi, încă de la început, are drept rezultat apariţia unor trăsături de personalitate deosebite la viitorul subiect.

În această perioadă apare o structură cognitivă legată de o persoană foarte importantă pentru copil, în general mama, sau adultul de la care copilul aşteaptă hrana, acceptare, dragoste. Arieti numeşte această persoană semnificativul celălalt.

La începutul copilăriei celor cu depresie severă ca adulţi, mama era darnică şi iubitoare, dar foarte curând începea să-i ceară cu insistenţă copilului anumite lucruri, astfel încât permanenţa îngrijirii şi acordarea dragostei era condiţionată de realizarea de către copil a aşteptărilor şi speranţelor puse în el. Pentru copil cel mai important aspect al acestei relaţii interpersonale era înţelegerea că dragostea poate fi imediat retrasă dacă aşteptările părinţilor nu sunt împlinite.

Apelati la un psiholog bun din Iasi! Sunteti in cautarea unui psiholog din Iasi?

Cabinetul de psihologie si psihoterapie Simona Curelaru, Iasi, va ofera sustinere si indrumare in rezolvarea problemelor cu care va confruntati.