Psiholog Iasi, Psihoterapeut Iasi, STRESUL- FACTOR IMPORTANT ÎN APARIŢIA BOLILOR PSIHOSOMATICE

 

Vulnerabilitatea psihică la stres

 

Nu există profiluri psihosomatice proprii fiecărei boli psihosomatice.  Se consideră că există un profil general de bolnav psihosomatic. Un rol important în privinţa recepţionării intensităţii şi duratei unui stres psihic  îl joacă atât mecnismele de ajustare(coping) faţă de stres, cât şi tipul locului de control. Vulnerabilitatea psihică la stres apare ca un element favorizant pentru bolile psihice, dar şi pentru cele psihosomatice.

În bolile psihosomatice, apărute ca urmare a unui stres psihic mai intens recepţionat de către un subiect cu un tip  de personalitate vulnerabilă faţă de acţiunea agentului stresor, putem considera că mai există un agent de rezonanţă pentru stresul psihic. Acesta închide un cerc vicios şi este reprezentat  de tulburările somatopsihice inerente oricărei boli psihosomatice, dar amplificate şi ele de un tip de personalitate cu o vulnerabilitate crescută, în special, în sfera afectiv-emoţională.

Actualmente câştigă ideea că tipul de personalitate nu mai reprezintă decât o componentă într-un complex de factori nespecifici, care modulează răspunsul individual al organismului la agenţi etiologici. Acest complex multifactorial include în mod necesar trăsături de personalitate , formate pe o matrice constituţională ,  dobândite în cursul experienţei individului şi manifeste în planul interacţiunilor sale cu “reţeaua socială”, ca şi a situaţiilor concrete.

Există o serie de trăsături de personalitate care predispun la apariţia tulburărilor somatice.

Firea anxioasă asociată poate avea un rol favorizant pentru imbolnăviri ulterioare. Anxietatea este însoţită de un cortegiu bogat de acuze somatice, unele sugerând chiar adevărate boli.

Lader consider că există o anxietate normală şi una patologică(nevrotică), caracterizată printr-o hiperreacţie de acest fel a unui subiect faţă de o cauză nemotivată, dar presupusă. Între aceste forme există aşa numita anxietate reactivă, desemnând o anxietate intensă, disproporţionată, deşi motivată de o cauză bine justificată. Spielberger subliniază necesitatea termenului de “anxietate de caracter”, prin care se traduce o dimensiune a personalităţii unui subiect înclinat în mod obişnuit spre anxietate.

La omul bolnav, apariţia anxietăţii reactive la situaţia sa nouă, complică şi mai mult tabloul clinic al bolii de bază.

Personalitatea depresivă însoţeşte unele boli, şi ar juca un rol etiologic în unele boli, prin efectul imunosupresiv deja demonstrat asupra celulelor NK. La omul bolnav, indiferent de tipologia personalităţii, depresia constituie o reacţie în plan afectiv, caracterizată printr-o dispoziţie disforică , ceea ce numim “stare de deprimare”, şi concretizată în plan psihic prin senzaţii de neputinţă,  astenie, mergând de la tulburări de concentrare a atenţiei, până la imposibilitatea de a duce la capăt activităţi simple, lipsă de interes pentru activităţi  obişnuite ale vieţii, sentimente de autoreproş.

 

Factori predictivi pentru apariţia stresului psihic

 

Declanşatorii bolii (agenţi stresori)

Evenimentele majore, ca şi trăsăturile cotidiene, sunt surse certe de stres psihic, dar riscul de implicare etiologică a lor în apariţia unei boli ulterioare se consideră în prezent mult mai redusă- circa 9% - dar, în astfel de cazuri, este de necontestat (de exemplu, infarctul miocardic).

. De asemena, pentru afectarea sănătăţii de către stresul psihic, prezintă o importanţă terenul pathologic deja existent în momentul stresului.

 

Constituţia biologică ( tipuri biopsihologice)

  • Tipuri clasice ( hipocratice), dintre care cel melancolic ( predispus la depresie), şi cel coleric  (predispus la stresuri psihice frecvente şi de mare amplitudine) pot avea mari implicaţii în patogeneză .
  • Tipuri integrative, realizând o „coerenţă a anumitor trasături genetice: morfologice, fiziologice, afectiv-emoţionale şi somatice”, concentrate în două tipuri: robust şi fragil. Acesta din urmă, cu largă rezonanţă la stres, predispune frecvent la îmbolnăviri.

 

Antecedente psihologice amplificatoare ale stresului psihic

Reprezintă  date actuale, de ordin psihologic, din momentul impactului agenţilor stresori, fiind apreciate ca predictor asupra eficacităţii acestora în patogeneză. Antecedentele biologice şi psihosociale – se constituie ca factori de risc pentru dezvoltarea copilului. La copil reprezintă o serie de caracteristici de mediu, psihologice şi sociale, care îşi pun amprenta asupra individului încă din copilărie. La copil stresul apare precoce, în legătură cu perturbarea relaţiei dintre mamă şi sugar, ulterior dintre acesta din urmă şi mediul familial, extins apoi la cel social.

 

 

 

Efecte ale stresului

 

Mentinând caracteristica de bază a stresului psihic, şi implicit somatică a organismului, este evident că modificările survenite în cursul acestui răspuns în esesnţă adaptativ, se vor produce la nivelul fiecărei macro si microstructuri ( de exemplu psihosomaticienii au ajuns să cerceteze modificările cu caracter reparator ale ADN în condiţiile stresului de examen la studenţi). Din acest motiv efectele psihologice ale stresului înregistrate atât la exterior cât şi la interior, vor constitui doar un subiect parţial de analiză, în cadrul unei evaluări bazate strict pe observaţia clinică sau pur şi simplu pe bunul simţ.

Pe de altă parte, rapiditatea sau lentoarea cu care un individ iese de sub acţiunea stresului, recăpătându-şi valorile definite ale  „sistemului psihosomatic”, constituie un criteriu pentru delimitarea stresului psihic acut sau cronic.

În plus, la fel ca un calculator în care o operaţiune declanşată nu s-a terminat încă şi pe care dorim să îl închidem, răspunsurile adaptative la stres conţin premisele a două situaţii generatoare de noi stresuri: prelungirea tatonărilor unor soluţii dincolo de exigenţele de moment ale agentului stresor sau adoptarea unor conduite compensatorii, centrate pe emoţii nejustificat de persistente în cazul unui stres psihic cronic.

 

Modificări psihocomportamentale şi psihosomatice potenţial reversibile

 

  1. Reversibilitatea reacţiei psihosomatice la stres. Este o adevărată regulă, probată în 99% din cazuri, altfel, ar fi o adevărată nenorocire, omenirea fiind condamnată la o dispariţie totală într-un interval greu de aproximat, dar foarte scurt.

Prin urmare, efectele stresului pe termen scurt sunt reprezentate de un larg evantai de modificări în plan psihologic predominant în sfera cognitivă, şi mai ales afectivă, însoţite de o serie corespunzătoare de corelaţii somato-viscerale sau corelaţii fiziologice ale emoţiilor care, pentru un individ normal nu lasă nicio urmă. Această constatare este valabilă, cel puţin în planul aprecierii longitudinale pe durata a 70 de ani, cât este apreciată în ţara noastră durata medie de viaţă. În caz contrar, sumaţia unor asfel de modificări poate să contribuie la diminuarea duratei de viaţă într-o proporţie greu de estimat dar care nu pare a depăşi o medie de zece ani.

Modificările în plan psihic şi somatic reversibile, corespunzătoare stării de stres psihic, pot fi considerate în dubla lor calitate de „markeri” ai stresului psihic, dar şi efecte ale acestuia, atunci când se prelungesc mult timp după dispariţia agentului stresor.

 

 

  1. Modificări psihocomportamentale şi tulburări funcţionale psihosomatice. În această ipostază, de efecte poststres, putem vorbi despre tulburări funcţionale psihice si psihosomatice apărute în cadrul stresului şi coexistând iniţial cu modificările în plan psihocomportamental specifice stresului şi persisitând în grade variabile după încetarea acţiunii agentului stresor. Această variabilitate a fost ierarhizată de Dongier în concomitente emoţionale, tulburări, şi apoi boli psihosomatice.

Într-o serie de cazuri, ale unor stresuri psihice majore, „ieşirea din stres” nu poate fi corect apreciată decât doar printr-o monitorizare a parametrilor cognitivi şi afectivi, modificaţi prin apariţia stresului şi definitorii pentru derularea acestuia.  Revenirea lor la valorile normale poate fi considerată compatibilă cu ieşirea din stres.

Un exemplu edificator pentru astfel de tulburări persistente după dispariţia stresorului ar fi tabloul psihic  şi psihosomatic al unui individ ieşit dintr-un loc de detenţie, sau al unei tinere care a suprevieţuit unui viol: ambii pot să prezinte de la stări depresive, până la tulburări delirant-halucinatorii (în cadrul tulburării de stres post traumatic).

Prin releul psihosomatic, toate aceste urmări în plan psihologic se repercutează asupra tuturor organelor şi aparatelor.

Diferenţa dintre eustres şi distres este făcută de efectele lor asupra calităţii şi nivelului hormonilor de stres-eliberaţi în eustres şi distres-şi mai ales efectele lor asupra sistemului imunitar.

Efectele unui stres acut sunt importante numai pentru un individ tarat (psihic sau somatic), în timp ce efectele unui stres cronic pot, in anume circumstanţe, să afecteze pe cei mai mulţi indivizi, mai ales pe cei vulnerabili faţă de acţiunea stresului.

O serie de modificări în plan psihic sau somatic pot dispărea imediat sau la o anumită distanţă de la apariţia stresului. Din acest motiv le putem considera ca reversibile. Persistenţa acestor modificări îndreptăţeşte considerarea lor ca tulburări psihologice (cognitive, afective) şi ea poate conduce facultativ  la organizarea lor în veritabile sindroame psihopatologice, cum ar fi sindromul anxios sau depresiv.

 

 

 

Strategii adaptative utilizate în cazul stresului psihic

 

 

                Strategiile privind acceptarea confruntării

 

  1. Acţiunile conştiente cu caracter de conduită activă:
  • Efectuarea sarcinii (echivalentă cu lupta);
  • Avalanşe de reacţii haotice , cu caracter de panică, dar având în subsidiar intenţia de opoziţie, de atitudine activă dar ineficientă faţă de situaţia stresantă.
  1. Acţiuni conştiente pasive, dar cu rezonanţă afectivă negativă intensă:
  • Apatia, resemnarea, ca decurgând din aprecierea situaţiei ca fiind fără ieşire;
  • Panica, manifestată prin paralizia oricărei iniţiative ( inhibiţia generalizată, consemnată de expresii curente ca „ mort de spaimă”, „şocat”).

 

Strategiile implicând neacceptarea confruntării cu agenţii stresori (amânare, ignorare, ocolire)

  1. Acte conştiente
  2. Amânarea deliberată a acţiuniii este privită de Ralea ca modalitate de rezolvare a unei situaţii de impas, înţeleasă ca stare în urma unei aprecieri efectuate de subiect cu privire la imposibilitatea de moment a rezolvării sarcinii sau a înlăturării conflictului.
  3. Înlocuirea acţiunii iniţiale cu o alta:

 - substituirea - se realizează prin dirijarea activităţii spre un scop echivalent,posibil de atins;

- compensaţia- se realizează, cum arată Ralea, prin înlocuirea unei accţiuni, care nu a fost adecvată în tentativele de rezolvare a sarcinii cu o alta, capabilă să-i ofere subiectului o satisfacţie echivalentă.

  1.     Represiunea este o modalitate de respingere voluntară a unor presiuni sau tendinţe de satisfacţie a unor dorinţe intime (Popescu-Neveanu) pe baza anticipării unor consecinţe de dezacord cu valorile acceptate de individ sau impuse de societate.

                În cazul strategiilor adaptative posibile pentru rezolvarea unei situaţii stresante, represiunea operează asupra acelor acţiuni care ispitesc individul să rezolve comod situaţia de impas. Prin acest act, individul se menţine în stare de stres psihic, amplificat de regretul pierderii şansei din prea multă scrupulozitate. Tot aici se încadrează şi apariţia unor afecte penibile pentru anturaj ca mânia, spaima.

                De asemenea, actele de refuz, amânare, ocolire, reprimare a unor strategii adaptative menite astfel să conducă la diminuarea sau amânarea agenţilor stresori, pot fi conduite echivalente dictate de aceleaşi considerente de ordin etic. Daca, prin aceste acte de neacceptare a confruntării, echilibrul psihic este pe cale să revină la normal, nu trebuie ignorat faptul că, nici amânarea, nici celelalte strategii adaptative nu reuşesc să înlăture total un sentiment de frustrare apărut din comparaţia între soluţia optimă şi un inlocuitor al acesteia.

  1. Celălalt grup, de neacceptare inconştientă a unor confruntări directe, este constituit de actele inconştiente-care intervin în situaţii ameninţătoare, atât la adresa integrităţii individului, cât şi a prestigiului acestuia ori a stării de confort psihic. Acest din urmă tip de situaţie stresantă poate fi exemplificat de situaţiile în care un agent stresor relativ indiferent, fără semnificaţie stresantă prin el însuşi, redeşteaptă stresul la subiectul afectat prin mecanism reflex condiţionat. Această trăire inundă psihicul individului, având tendinţa de a persista timp îndelungat. Într-o astfel de situaţie în care evaluarea îşi pierde caracterul anticipativ, intervin, ca şi în situaţiile de tipul rezolvării unei sarcini- mecanisme conştiente sau inconştiente din categoria neacceptării confruntării cu dificultăţile apărute. Din categoria actelor inconştiente fac parte:
  2. Refularea- este un mecanism de scurt-circuit al conştiinţei în cazul unei tensiuni psihice extreme, generate în special de anumite imagini, idei, pilsiuni, sau dorinţe penibile pentru subiect şi reprobabile în mediul social. Prin aceste mecanisme tot ceea ce este de neacceptat pentru subiect se îndepărtează din planul conştiinţei, ajungând în sfera inconştientului sau este menţinut în afara câmpului conştiinţei. Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată în sus spre lumea conştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică. După Freud, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. În ceea ce priveşte includerea refulării în categoria strategiilor inconştiente de neacceptare a unei situaţii de ameninţare gravă, ea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât mai ales faţă de cel consumat. Refularea se desfăşoară paralel cu strategii adaptative constructive capabile să ducă la rezolvarea sarcinii. Aceste strategii adaptative produc o tensiune afectivă mult mai redusă decât cea pe care ar face-o invadarea conştiinţei a unor trăiri psiho-traumatizante. Preţul refulării este plătit ulterior, în special la subiecţii nevrotici, prin apariţia unui conflict permanent inconştient între tendinţele refulate şi conştiinţa morală care le reprimă, conflict ce generază o tensiune afectivă prelungită, premisă a unui stres psihic cronic.

 

  1. Comutarea reprezintă canalizarea inconştientă a trebuinţelor, impulsurilor, motivelor, inclusiv a celor interzise către obiective care pot fi atinse, procurând astfel o satisfacţie durabilă subiectului. În esenţă comutarea vizează obţinerea unei recompense în domenii, dar Freud a consacrat termenul de sublimare prin care circumscrie aria recompenselor la domeniile artei şi ştiinţei şi, de asemenea, limitează sfera pulsional-motivaţională la cea sexuală. Pulsiunile sexuale sunt redirecţionate către un scop non sexual. Considerând că nu numai pulsiunile reprezintă o energie convertibilă în activităţi valorizate social, ci şi o serie de sentimente profunde- I.B. Iamandescu foloseşte termenul de „comutare”, echivalent cu o „substituire inconştientă”.
  2. Proiecţia-reprezintă un alt mecanism de apărare descris de Freud prin care, de asemenea se descarcă inconştient o stare de tensiune afectivă extremă, atribuindu-se unei alte persoane sau obiect, setimentele, dorinţele, impulsurile pe care subiectul refuză să şi le atribuie sau le ignoră. Dintre cele patru faţete ale proiecţiei descrise de Lapache şi Pontails (proiecţia propriu-zisă, percepţia mediului refractată prin subiectivitate individuală, transferul şi indentificarea), primele două joacă un rol mai insemnat în mecanismele inconştiente de neacceptare a realităţii neconvenabile subiectului. Astfel, în proiecţia propriu-zisă subiectul atribuie altor persoane impulsuri, dorinţe pe care nu îndrăzneşte să şi le recunoască (nici nu le refuză, nici nu le i subliniază).
  3. Negarea(substituirea). Caracterul ameninţător al agenţilor stresori constituie o tendinţă inconştientă de a desprinde, dintre caracteristicile potenţial nocive a unor agenţi stresori, pe acelea care sunt cel mai uşor contracarabile sau de a atribui agenţilor stresori o serie de trăsături pozitive, menite să le atenueze caracterul nociv. Conduitele de neacceptare a unei realităţi constituite de o ameninţare majoră la adresa subiectului, se caracterizează printr-o atitudine de „autoînşelare inconştientă” dar capabilă să confere individului o stare de confort afectiv capabil să potenţeze alte strategii adaptative mai eficiente. Se observă că nivelul maxim la care aspiră individul prin toate strategiile utilizate este cel al puterii în acord cu exigenţele mediului social chiar cu preţul sacrificiului unor pulsiuni şi trebuinţe elementare. Această stare conflictuală constituie un punct slab al acestor mecanisme de apărare creând o stare de tensiune afectivă ce atinge pragul stresului psihic sau poate favoriza instalarea acestuia în condiţiile acţiunii unor agenţi stresori minori.

Ce putem face pentru a depăşi stările de stres?

 

  1. Indentificarea şi monitorizarea factorilor de stres: -presupune atât indentificarea factorilor stresori, precum şi anticiparea perioadelor de stres, şi realizarea unui plan de acţiune în vederea unei mai bune adaptări.
  2. Conştientizarea reacţiilor individuale la stres: –implică conştientizarea şi exprimarea emoţiilor faţă de anticiparea evenimentului generator de stres (anxietate, iritabilitate, frustrare etc), indentificarea reacţiilor emoţionale imediate, precum şi a celor pe termen lung în raport cu situaţia stresantă, şi de asemenea conştientizarea reacţiilor cognitive, fiziologice şi comportamentale privind evenimentul (hipoprosexie, hipomnezie, dificultăţi în rezolvarea de probleme şi luarea deciziilor, randament redus la locul de muncă, dureri de stomac, palpitaţii, insomnii etc).
  3. Dezvoltarea unor strategii adaptative privind managementul stresului: - descoperirea unor soluţii variate de rezolvare a problemelor, dezvoltarea unui comportament asertiv, imbunătăţirea comunicării cu ceilalţi, indentificarea şi rezolvarea conflictelor într-o manieră echilibrată, imbunătăţirea managementului timpului, invăţarea unor tehnici de relaxare,etc.
  4. Dezvoltarea unui stil de viaţă sănătos: -practicarea regulată a sportului, o dietă alimentară echilibrată, odihnă, învăţarea unor tehnici de relaxare, renunţarea la comportamentele autodistructive ( fumat, consum de alcool, etc).
  5. Dezvoltarea încrederii în propria persoană, şi intărirea stimei de sine: -autocunoaşterea, stabilirea unor obiective realiste şi a unor strategii de atingere a acestora, implicarea în activităţi în care subiectul se simte valorizat, etc.
  6. Imbunătăţirea relaţiilor socio-familiale: -dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi exprimare a emoţiilor într-o manieră asertivă, solicitarea ajutorului direct din partea familiei sau prietenilor, amplificarea capacităţii de empatie, etc.

 

Toate aceste abilităţi pot fi dezvoltate în cadrul şedinţelor de psihoterapie. Astfel, psihoterapeutul îi oferă clientului un cadru securizant, şi dezvoltă impreună cu acesta o relaţie bazată pe empatie şi încredere.  Pe parcursul demersului psihoterapeutic, clinicianul işi va susţine şi îndruma clientul în descoperirea soluţiilor optime de rezolvare a problemelor legate de stres.


Leave a comment

Please note, comments must be approved before they are published