Psiholog Iasi, Psihofarmacologia si psihoterapia

 

Psiholog Iasi, Psihofarmacologia si psihoterapia

 

”Psihofarmacologia readuce bolnavul psihic în ariile umanului, iar de aici psihoterapia îl reintroduce în rândul semenilor” (G.Ionescu, 1995).

Interacţiunea tratamentelor biologice şi psihologice a ilustrat practica clinică încă de la începuturile sale. Acum 60 de ani, odată cu descoperirea în 1952 a primului medicament neuroleptic, clorpromazina, s-a inaugurat o nouă ştiinţă – psihofarmacologia, care prin obiectivele sale de modificare a comportamentelor şi prin caracterul interdisciplinar se situează la intersecţia ştiinţelor biologice cu cele psihologice.

În timp, psihofarmacologia a limitat aplicarea unor procedee terapeutice devenite tradiţionale, în special metodele psihologice. S-a cristalizat astfel opoziţia psihofarmacologie – psihoterapie, care, prin dispute doctrinare şi-a găsit sorgintea în vechea dihotomie somă-psihic. Prioritatea terapeutică din clinică trimitea astfel la natura bolii psihice – psihofarmacologia ipostaziindu-i somatogenia, iar psihoterapia argumentându-i psihogenia (G.Ionescu, 1995).

Relativ repede după lansarea neurolepticelor s-a constatat însă că acestea nu acţionează cauzal, situaţie datorată faptului că nu a fost descifrată încă etiologia bolilor psihice. Astfel a devenit evident că neurolepticele acţionează mai degrabă periferic, simptomatologic.

Apreciindu-se că neurolepticele "au o acţiune evidentă" se consideră totuşi că, fără psihoterapie, această acţiune "riscă să rămână simptomatică" întrucât "numai tehnicile psihoterapeutice permit să se meargă la fondul problemei" (A.Achaintre, P.Balvet, 1963, citaţi de G.Ionescu, 1995).

Psihoterapia şi-a dovedit valenţele etiologice fiind "tipul de tratament cel mai cauzal şi cel mai puţin simptomatic dintre toate tipurile de terapie cunoscute", în timp ce "terapia farmacologică este doar un tip de tratament simptomatic" (Arieti, 1979).

Numeroase date genetice, biochimice şi clinice, acumulate mai ales în ultimul deceniu tind să acrediteze ideea că depresiile alcătuiesc un grup relativ heterogen de afecţiuni cu  responsivităţi terapeutice diferite. Din această perspectivă se consideră că, anumite depresii, denumite în mod tradiţional "exogene", prezintă o responsivitate mai bună la psihoterapie, în timp ce alte depresii, denumite în mod tradiţional „endogene", răspund mai bine la farmacoterapie.

De asemenea, există tendinţa acreditării faptului că substanţele antidepresive acţionează în mod predominant asupra manifestărilor somatice din depresii, iar psihoterapia influenţează pozitiv disfuncţiile cognitive şi interpersonale.

În pofida acestor tentinţe de polarizare şi având în vedere rezultatele terapeutice, mai mulţi clinicieni (A.S.Bellak, 1983; J.D. Teasdale, 1984) recurg la o atitudine pragmatică ilustrată prin recomandarea asocierii în tratamentul depresiilor a psihoterapiei cu farmacoterapia şi socioterapia.

Psihoterapia se aplică după ce s-a diminuat simptomatologia, adresându-se fundalului psihic pe care, în funcţie de metodologia sa, îl restructurează, îl reorganizează, îl susţine, îl decondiţionează sau îl direcţionează (Ionescu,1995).

 

 

Apelati la un psiholog din Iasi! Sunteti in cautarea unui psiholog bun din Iasi?

Cabinetul de psihologie si psihoterapie Simona Curelaru va ofera sustinere si indrumare in rezolvarea problemelor cu care va confruntati.