Psiholog Iasi, Psihofarmacologia

PSIHOLOG IASI SIMONA CURELARU

 

PSIHOLOG IASI, PSIHOFARMACOLOGIA

 

”Psihofarmacologia readuce bolnavul psihic în ariile umanului, iar de aici psihoterapia îl reintroduce în rândul semenilor” (G.Ionescu, 1995).

Interacţiunea tratamentelor biologice şi psihologice a ilustrat practica clinică încă de la începuturile sale. Acum 60 de ani, odată cu descoperirea în 1952 a primului medicament neuroleptic, clorpromazina, s-a inaugurat o nouă ştiinţă – psihofarmacologia, care prin obiectivele sale de modificare a comportamentelor şi prin caracterul interdisciplinar se situează la intersecţia ştiinţelor biologice cu cele psihologice.

În timp, psihofarmacologia a limitat aplicarea unor procedee terapeutice devenite tradiţionale, în special metodele psihologice. S-a cristalizat astfel opoziţia psihofarmacologie – psihoterapie, care, prin dispute doctrinare şi-a găsit sorgintea în vechea dihotomie somă-psihic. Prioritatea terapeutică din clinică trimitea astfel la natura bolii psihice – psihofarmacologia ipostaziindu-i somatogenia, iar psihoterapia argumentându-i psihogenia (G.Ionescu, 1995).

Relativ repede după lansarea neurolepticelor s-a constatat însă că acestea nu acţionează cauzal, situaţie datorată faptului că nu a fost descifrată încă etiologia bolilor psihice. Astfel a devenit evident că neurolepticele acţionează mai degrabă periferic, simptomatologic.

Apreciindu-se că neurolepticele "au o acţiune evidentă" se consideră totuşi că, fără psihoterapie, această acţiune "riscă să rămână simptomatică" întrucât "numai tehnicile psihoterapeutice permit să se meargă la fondul problemei" (A.Achaintre, P.Balvet, 1963, citaţi de G.Ionescu, 1995).

Psihoterapia şi-a dovedit valenţele etiologice fiind "tipul de tratament cel mai cauzal şi cel mai puţin simptomatic dintre toate tipurile de terapie cunoscute", în timp ce "terapia farmacologică este doar un tip de tratament simptomatic" (Arieti, 1979).

Numeroase date genetice, biochimice şi clinice, acumulate mai ales în ultimul deceniu tind să acrediteze ideea că depresiile alcătuiesc un grup relativ heterogen de afecţiuni cu  responsivităţi terapeutice diferite. Din această perspectivă se consideră că, anumite depresii, denumite în mod tradiţional "exogene", prezintă o responsivitate mai bună la psihoterapie, în timp ce alte depresii, denumite în mod tradiţional „endogene", răspund mai bine la farmacoterapie.

De asemenea, există tendinţa acreditării faptului că substanţele antidepresive acţionează în mod predominant asupra manifestărilor somatice din depresii, iar psihoterapia influenţează pozitiv disfuncţiile cognitive şi interpersonale.

În pofida acestor tentinţe de polarizare şi având în vedere rezultatele terapeutice, mai mulţi clinicieni (A.S.Bellak, 1983; J.D. Teasdale, 1984) recurg la o atitudine pragmatică ilustrată prin recomandarea asocierii în tratamentul depresiilor a psihoterapiei cu farmacoterapia şi socioterapia.

Psihoterapia se aplică după ce s-a diminuat simptomatologia, adresându-se fundalului psihic pe care, în funcţie de metodologia sa, îl restructurează, îl reorganizează, îl susţine, îl decondiţionează sau îl direcţionează (Ionescu,1995).

 

Psihoterapia individuală în depresii

Abordarea psihoterapeutică a depresiei.

Psihoterapia cognitivă este metoda frecvent recomandată şi înalt acreditată pentru tratarea depresiilor (G.Ionescu, 1995). Aceasta are la bază, un pricipiu al filozofiei stoice şi anume că lucrurile nu sunt cum par a fi ci aşa cum le vedem noi.

A.T. Beck, psihanalist în prima parte a carierei sale, a constatat că subiecţii aflaţi în psihanaliză nu sunt încurajaţi să analizeze conţinutul manifest al cogniţiilor, nu fac nici o autoevaluare a proceselor lor cognitive, ei concentrându-se asupra fantasmelor pe care le dezvoltă. Această constatare l-a determinat să încerce a stabili în conştiinţa subiecţilor săi o legătură între formulările lor cognitive anterioare şi efectele asociate acestei cogniţii, pentru a putea demonstra că la depresivi anumite asociaţii de idei dau naştere unor efecte disproporţionate de conţinutul lor.

A.T. Beck (1976, 1979) a elaborat o teorie structurată asupra depresiei şi pe baza acesteia, o terapie psihologică, ulterior edificată şi de alţi clinicieni. Promotorii acestei noi metode de psihoterapie ipostaziază factorii cognitivi ca esenţiali în bolile depresive, în timp ce fenomenele afective sunt considerate ca secundare şi derivate din aceste cogniții distorsionate. În consecinţă simptomele subiectului depresiv, ca starea afectivă negativă, culpabilitatea, retragerea, resemnarea sunt o expresie a distorsiunilor cognitive.

Terapia cognitivă iniţiată de A.T. Beck nu se bazează pe gândirea pozitivă conform căreia subiectul substituie convingerilor sale pe cele ale terapeutului, căutând să se autosugestioneze. Dimpotrivă, abordarea cognitivă este axată pe analiza realităţii printr-o metodă empirică, ceea ce îl determină pe subiect să-şi verifice gândirea în mod conştient şi să relativizeze consecinţele anticipate asupra unor situaţii stresante din mediu.

Elementele esenţiale ale teoriei cognitive, analizate din punct de vedere al tulburării depresive, au în vedere triada cognitivă, schemele şi distorsiunile cognitive.

Triada cognitivă constă în anumite „ pattern-uri de gândire care îl determină pe cel în cauză să îşi aprecieze situaţia ca şi propria sa personalitate şi posibilităţile sale în termeni negativi:

  • cogniţiile negative faţă de sine structurează o concepţie negativă a subiectului cu privire la sine, în virtutea căreia se autoapreciază ca inadecvat, inapt, incapabil;
  • cogniţiile negative faţă de lume au în vedere tendinţa subiectului de a percepe lumea ca suprasolicitantă, epuizantă, ostilă. Simţindu-se respins subiectul poate dezvolta uneori o stare paranoidă;
  • cogniţiile faţă de viitor vizează expectaţii univoc negative, anxiogene, umilitoare, subiectul dezvoltând o atitudine pesimistă şi ideaţie suicidară” (Beck, 1985).

Schemele cognitive sunt derivate din gândirea stereotipă a subiectului şi din pattern-urile sale comportamentale. Noţiunea de schemă cognitivă a fost utilizată de către A.T. Beck pentru a putea explica tendinţa subiectului depresiv de a se menţine în atitudini defetiste.

Edificate pe baza experienţei trecute, schemele cognitive devin astfel pattern-uri cognitive stabile, tranşante şi net delimitate, prin care persoana depresivă interpretează experienţa actuală (R.M.A. Hirschfeld, M.T. Shea, 1985, citaţi de G.Ionescu, 1990).

Schemele cognitive au primit şi o altă accepţiune, conform căreia experienţa este privită din perspectiva unei dihotomii morale "ca alb sau negru fără nuanţe de gri, ca imperative categorice care nu permit opţiuni sau expectaţii după care oamenii sunt ori complet buni, ori complet răi" (A.T.Beck, 1985).

Distorsiunile sau disfuncţiile cognitive sunt considerate ca "nucleu al depresiei". Beck, (1979), identifică  cele mai frecvente disfuncţii cognitive:

  • „abstracţia selectivă sau abstracţia specifică care reflectă selectarea unui detaliu cu ignorarea aspectelor generale ale situaţiei, depresivul concentrându-se asupra unui detaliu negativ;
  • inferenţa arbitrară care constă în elaborarea unor concluzii pe baza unor informaţii sau unor date inadecvate, improprii:
  • gândirea absolutistă, dihotomică, bipolară care exprimă totul conform unui principiu absolutist, alb sau negru, totul sau nimic;
  • amplificarea eşecurilor şi minimalizarea succeselor care constă în supra- sau subevaluarea semnificaţiei unui eveniment particular;
  • suprageneralizarea sau generalizarea cu dramatizare care constă în elaborarea unor concluzii pe baza unor experienţe insuficiente;
  • personalizarea care constă în tentinţa autoatribuirii de semnificaţii unor evenimente sau situaţii care nu au o legătură cauzală cu persoana depresivă;
  • asumarea unei responsabilităţi excesive se exprimă prin tendinţa de a atribui anumite anumite evenimente negative unor erori personale;
  • evaluarea incorectă a unor situaţii constă în dezvoltarea de stări de umilire ca urmare a unor presupuse atitudini rejectante din partea celorlalţi”

Terapia cognitivă vizează modificarea stilului particular de gândire a subiectului pe care îl orientează spre conştientizarea caracterului distorsionat şi eronat al convingerilor sale şi spre evaluarea lor realistă.

Scopul terapiei cognitive constă în “înlăturarea tulburării depresive printr-un demers psihagogic prin care subiectul este ajutat în:

  • identificarea şi testarea ipotezelor eronate;
  • identificarea şi testarea cogniţiilor negative;
  • dezvoltarea şi testarea unor scheme cognitive mai flexibile şi mai realiste
  • schimbarea modului disfuncţional de gândire, fapt susceptibil de a ameliora depresia” (Beck, 1979).

Leave a comment

Please note, comments must be approved before they are published