Psiholog Iasi, Psihoterapeut Iasi, Psiholog bun Iasi, Ce este stresul?

 

Problematica stresului este atat de complexă, încât încercarea de a obtine o teorie exhaustiva este aproape imposiilă.

Apariţia conceptului de „stres” in limbajul psihologic este relativ noua, noţiunea apărând pentru întâia oara în anul 1944 în „Index Psychological Abstract”. Până în acel moment, topica de studiu a stresului era raportată de psihologi altor procese si fenomene psihice: emoţii, anxietate, frustrare, conflict, adaptare, apărare, etc. Cuvântul „stres” , a cărui semnificaţie originară  era de „ suferinţă, dificultate, adversitate”, are în limba engleză mai multe sensuri: încordare, presiune, tensiune, efort, solicitare, constrângere, etc.

Datorită acestei varietăţi de sinonime, noţiunea de stres dispune de o largă paletă de acceptiuni în diferite domenii de activitate. Din perspectivă psihologică, notiunea de stres desemnează o modalitate interacţională între individ şi mediu, concretizată intr-o stare de tensiune şi încordare.

În 1956 H. Selye introducea noţiunea de stres, definind-o ca fiind un răspuns nespecific al organismului la solicitările cu care se confruntă. Conform acestei acceptiuni, stresul determină o constelaţie de răspunsuri nespecifice cu caracter adaptativ, în general, provocat de agenti stresori din mediu. Această reacţie de stres poate reprezenta un examen al capacităţii de adaptare a organismului.

McGrath consideră că stresul apare atunci când se produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului şi posibilităţile organismului, altfel spus, stresul apare ca o situaţie în care stimulările depăşesc resursele adaptative ale organismului, acest fapt fiind subliniat de numeroşi cercetători: R.S.Lazarus, P. Derevenco, Folkman&Lazarus: „stresul reprezintă un efort cognitiv, sau comportamental ( cu exprimare afectivă pregnantă ) de a reduce, stapâni sau tolera solicitările externe sau interne ce depăşesc resursele personale” (1984).

Alţi cercetători au abordat o altă perspectivă de analiză a acestiu concept. Astfel, Paul Fraisse consideră că stresul reprezintă totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului ce nu-şi găseşte soluţia, M. Golu defineşte acest fenomen ca fiind o stare de tensiune, de încordare, disconfort determinat de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă sau de frustrare, sau de reprimarea unor stări de motivaţie, de dificultate, sau de imposibilitatea rezolvării unor probleme. P.Derevenco pornind de la „Teoria cognitivă a stresului” elaborată de Lazarus, defineşte stresul ca fiind „un dezechilibru biologic, psihologic şi comportamental între cerinţele mediului fizic, ambiental, social şi resursele reale sau percepute ca atare de către individ de a rezista acestor cerinţe, şi situaţii conflictuale” (Derevenco 1998).

Din punct de vedere fiziologic, stresul este definit ca fiind o „reacţie psiho-fizică a organismului, generată de agenţi stresori ce accţionează pe calea organelor de simţ asupra creierului, punându-se în mişcare datorită legăturii cortico-limbice cu hipotalamusul- un sir întreg de reacţii neuro-vegetative şi endocrine cu răsunet asupra întregului organism”-(A von Eiffl).

Robert Floru consideră că pentru o definire exhaustivă asupra conceptului de „stres”, sunt necesare doua conotaţii:

  1. Pe de o parte, stresul implică conduite dăunatoare, agresive, ce asaltează sau ameninţă organismul: presiuni, constrângeri, privaţiuni, ce accţionează asupra organismului- în acest sens accentul este pus pe situaţie, caracterizată prin neobişnuinţă, intempestivitate, agresivitate, toate acestea ameninţând bunăstarea stării individului (Pieron- stresul reprezintă agresiunea, acţiunea violentă exercitată asupra organismului);
  2. Pe de altă parte, starea de stres implică suferinţa, uzura organismului, răspunsul psihofiziologic al individului la acţiunea agenţilor stresanţi; de data aceasta accentul fiind pus pe starea organismului, pe reactiile lui: modificări observabile în comportamentul individului, în limbaj, în activitatea motorie, în echilibrul sau psihic.

Referindu-se la aceste observaţii, M.Miclea consideră că „stresul are atât o componentă neurofiziologică, cât si una psihologică, de aici derivând ideea conform căreia o definiţie cognitivă ar fi mult mai adecvată. Astfel, stresul nu rezidă nici din situaţii stresante, nici din răspunsul la stresori, ci din interacţiunea individ-mediu. Altfel spus, stresul apare ca o discrepanţă percepută subiectiv între solicitările externe şi autoevaluarea capacităţilor proprii.

Avand în vedere numeroasele definiţii, se poate afirma că stresul reprezintă un sindrom constituit din exacerbarea dincolo de nivelul unor ajustări homeostatice, a unor reacţii psihice şi a unor corelate somatice, afectând cvasitotalitatea organismului, în legătură cu o configuraţie de factori declanşaţi ce acţionează intens, surprinzător, brusc, persistent, având deseori un caracter simbolic de ameninţare (percepere sau anticipare de către subiect).

Pentru a putea concluziona asupra notiunii de „stres”, consider ca este necesar să enunţ definiţia elaborată de iniţiatorul conceptului – H Selye defineşte stresul ca fiind „accţiunea externă de suprasolicitare exercitată asupra organismului de un evantai larg de agenţi cauzali: fizici, chimici, biologici, psihici, etc., capabili să producă un ansamblu de modificări morfo-funcţionale şi în special endocrine. În cazul unei accţiuni intense şi de lungă durată a agenţilor stresori , aceste modificări devin „sindrom general de adaptare care cuprinde ansamblul mecanismelor nespecifice capabile să asigure mobilitatea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii ce-i ameninţă integriitatea sa morfologică sau a constantelor sale umorale (homeostazia).””


Leave a comment

Please note, comments must be approved before they are published